Patrie, onoare, demnitate

Sotnicenco Nicolae



Nicolae Sotnicenco s-a născut la 24 august 1959 în satul Coşniţa, raionul Dubăsari, în familia lui Procopie şi Polina Sotnicenco.

După absolvirea școlii de  şcolii de opt clase din satul natal în perioada anilor 1974-1976 îşi face studiile la Şcoala tehnică profesională nr. 14 din oraşul Bender, obţinând calificarea lăcătuş-montor.

Activitatea de muncă o începe ca lăcătuş-montor la „Moldprodmontaj” din oraşul Chişinău. Din octombrie 1977 exercită aceeaşi funcţie la uzina de conserve din satul Coşniţa, raionul Dubăsari.

În aprilie 1978 este înrolat în rândurile forţelor armate, îndeplinind serviciul militar până în aprilie 1980, în calitate de mecanic instructor în cadrul unităţii militare nr. 64950 în baza militară sovietică din Republica Democrată Germană.

În anul 1980 întemeiază o familie, în care mai târziu se nasc fiul Serghei şi fiica Svetlana.

Revine la funcţia deţinută anterior mobilizării, iar din luna iulie 1981 deţine funcţia de şofer la aceeaşi uzină. Între luna aprilie-octombrie 1986 activează ca şofer în raionul Nazarov, regiunea Krasnoiarsk.

În aprilie 1987, revenind pe plaiul natal, se încadrează în rândurile organelor afacerilor interne, fiind numit în funcţia de poliţist al Secţiei afacerilor interne a raionului Dubăsari. În perioada lunilor august-decembrie 1987 studiază cursul de pregătire iniţială în cadrul Centrului de instruire al MAI din Chișinău. Pentru reuşită înaltă şi nivelul bun de pregătire profesională i s-a adus, prin ordinul şefului şcolii sus-numite, mulţumire.

A rămas în memoria membrilor colectivului ca o fire comunicativă, cumpătată, liniştită şi sârguincioasă.

În ziua de 13 martie 1992 în timpul confruntării angajaţilor poliţiei cu grupările criminale înarmate în satul Coşniţa, raionul Dubăsari, plutonierul de poliţie Nicolae Sotnicenco a căzut vitejeşte, manifestând bărbăţie şi eroism.

Văduva acestuia Tamara Sotnicenco într-un interviu acordat la data de 14 martie 2013 portalului de știri Adevărul.md îşi aminteşte că dormea alături de cei patru copii ai săi în noaptea de 13 spre 14 martie 1992, când trupele gardiştilor au atacat postul de poliţie numărul 1, de lângă Fabrica de conserve de la Coşniţa. În urma schimburilor de focuri, soţul ei, poliţistul Nicolae Sotnicenco, a fost rănit mortal. Ea rămas văduvă, cu patru copii, cel mic având doar patru luni. „L-am înmormântat în fugă, fără preot. Până am ajuns la cimitir, de peste deal împuşcau spre noi”, povesteşte femeia. „Cel mic nu-l ţine minte, că avea doar câteva luni. Mai târziu, când vedea militari îi striga pe toţi «tata»”, îşi aduce aminte văduva de război.

A fost decorat post-mortem cu Ordinul „Ștefan cel Mare”.

Patrie, onoare, demnitate