Patrie, onoare, demnitate

Beregoi Vasile



S-a născut la 7 august 1965, în satul Bobeica, raionul Hânceşti, în familia lui Dumitru şi Fevronia Beregoi. A avut doi fraţi mai mici.

     După absolvirea, în 1982, a Şcolii speciale din satul Dahnovici, raionul Hânceşti, Vasile s-a înscris la Şcoala tehnică de hidroamelioraţie din Cahul.

     În octombrie 1983, a fost încorporat în armată, iar în noiembrie 1986 s-a demobilizat. După demobilizare, şi-a reluat studiile la Şcoala din Cahul pe care a absolvit-o în 1988, obţinând diploma de specialist-hidrotehnician. Revine în satul natal şi lucrează ceva timp în gospodăria agricolă colectivă, alături de părinţi.

     În dorinţa de a servi Patria, Vasile Beregoi, la 18 ianuarie 1991, se înrolează în organele de interne în calitate de poliţist în cadrul Serviciului de patrulă şi santinelă nr.1 din cadrul Direcţiei de Poliţie a Municipiului Chişinău.

   În acelaşi an, se căsătoreşte.

     După un an şi jumătate de activitate în domeniu, la ai săi 26 de ani, la chemarea conducerii ţării, cere să fie trimis în unitatea de operaţiuni de luptă de pe Nistru. Adevăratul “botez cu foc“ au fost pentru el luptele crâncene care luaseră amploare în Bender. Raportul de forţe nefiind favorabil grupului de poliţişti moldoveni, la data de 17 iulie 1992, plutonierul Vasile Beregoi cade erou răpus de glontele inamicului…

     Prin Decretul prezidenţial nr. 188 din 24 august 1992, plutonierul Vasile Beregoi a fost decorat post-mortem cu Ordinul “Ştefan cel Mare.

     După ani de zile, fiul său, Vasile, a păşit ferm pe urmele tatălui, devenind poliţist şi absolvind, în 2014, Academia “Ştefan cel Mare” a MAI. Într-un interviu, el îşi aminteşte: “Pe tatăl meu n-am avut fericirea să-l văd vreodată, deoarece, când m-am născut, dânsul, de două luni, nu mai era în viaţă. Aveam deja 14 ani când aflasem de tragica sa dispariţie… Priveam la televizor un film documentar despre războiul din 1992. La un moment dat, am văzut în imagine fotografia unui bărbat cu armă în mână. Chipul acestua mi s-a părut foarte cunoscut, şi atunci am simţit ceva în suflet.  Mi-am dat seama că semăn mult cu el. Îndată am chemat-o pe mama şi am întrebat-o dacă cunoaşte omul din imagine. A urmat răspunsul care mi-a umplut ochii de lacrimi: era tatăl meu, poliţistul, căzut pe platoul din Bender.Trăind tragedia pierderii premature a tatălui, la atingerea vârstei de 18 ani, graţie sprijinului generos acordat de conducerea Academiei “Ştefan cel Mare”, am fost admis la studii, în afara concursului. În aulele Academiei am devenit cetăţean util patriei, tot aici mi s-a oferit posibilitatea să-mi construiesc un viitor pe care mi l-am dorit”.

Patrie, onoare, demnitate